...Si cand zaresti creasta rasaritului drept in ochiul drept zambesti...
Molcom,intr-un sir de ore aliniate,sub o constelatie usor sclipitoare se aprinde o vapaie in tara viselor pe-un rand alb al mintii.
Doamna Caran uda florile in fiecare zi,atunci cand roua spala zambetele funzelor si somnul petalelor.Era atat de mandra de gradina incat insamanta un pic din pasiunea sa si celorlalte vecine cu care purta discutii de-un stil fad.Amiaza ,era ora preferata de taclale,era ora cand ceaiul si-l sorbea usor iar rujul "rosu salbatic" stampila fiecare atingere a canii.Era timpul cand se aseza la umbra nucului pe-un sezlong vechi alaturi de celelalte ispititoare vorbarete.Gustarea pe care o luau,era de-un miros irezistibil,gustul era sfecific doamnei Caran, un amestec de lamaie cu vanilie si bucati de cirese insetate de dulcegarie.
Ceasul isi continua traiectoria minutelor si oreleor alene.
Doamna Caran are o nepoata ce strabate in lung si-n lat drumul impietrit al satului.Ii plac capsunile vecinei,si adora sa priveasca lacul de la marginea satului.
Isi asterne zi de zi semene de bucurie inchipuite de ea,isi reface zambetul ce seara si l-a risipit printre atatea lacrimi seci.
Ii admiri privirea de copil,ii admiri linistea ce-a imprastie-n jur dar nu stii cum aduna-n suflet rautatile celor din jur,fara sa aduc un gest in fata tuturor.
Ea priveste lacul si inchide ochii.Ii inchide si vede alta lume,indepartata de doamna Caran si ce-i ce o-nconjoara.
…zambesti si stii ca iar a mai trecut o noapte si a urmat o zi…
